Challenge accepted

Era o seară de vară târzie, undeva într-un oraș din România.

Într-un părculeț, o fată brunetă își scotea câinele la plimbare, seara târziu, în timp ce, într-un foișor, un domn distins alături de altul care căra în mână o mapă cu foi, albe, care scrise, care goale, alături de ustensile de scris, se așează pe o bancă din acel foișor.

Era seara târziu, vara târziu, început de toamnă, dar frigul nu începea încă să muște prea tare chiar și la acea oră a nopții.

– Mike, când ești pregătit, începem terapia! spuse acel domn distins, cu o voce caldă dar stridentă în același timp, atât cât să te calmeze dar să te țină și într-o stare de alertă latentă, făcându-te să fii gata de orice s-ar putea întâmpla.

Mike era un android.

Un android al zilelor noastre, de început de mileniu III de la Hristos.

Miscările-i robotice aminteau de anii cât a fost ținut la aparate electronice și calculatoare, de niște fire ce nu se văd cu ochiul liber, dar sunt mai reale decât chingile sau lanțurile ce îl țin pe un câine în cușca sa.

Până și vorba-i era calculată; cu fiecare cuvânt și inflexiune ce rostea dădea senzația că este meticulos cu fiecare pauză în vorbire, cu fiecare accent pus în comunicare, astfel vocea-i părea ternă.

Mișcările și vorba fiindu-i robotice, nu putea să nu te mire faptul că până și gândirea îi era înțesată de structuri teoretice, ortogonale.

Mintea fiindu-i astfel, memoria îi era ca cea a unui computer. Calculatorul din el, sau calculatorul de el, mai bine zis, îți putea relata lista tuturor domnitorilor actualei țări de la întemeierea ei ca stat autonom, alături de anii acestora de domnie, însă imaginația îi era precară.

Ce să ne mai învârtim încolo și încoace: lipsea cu desăvârșire.

Fusese înnegurată de schemele și arhetipurile matematicii și ale tuturor stiințelor exacte ce se moștenesc din ea, de timpul petrecut la aparate și de experimentele la care luase parte sau fusese supus.

Astăzi însă era vorba de un alt tip de experiment, cu totul diferit de celelalte făcute de el până acum.

Căci astăzi avea să își trezească imaginația latentă, de om devenit mașină, imaginație în căutarea căreia pornise Petru, acel om distins, cu diplomă de psihoterapeut și alură de atlet.

Înarmat cu tenacitate și un bagaj de cunoștințe cum rar mai vezi, dar și cu o empatie umană ce îi permitea să pătrundă până și în laturile lăuntrice ale unei ființe, fie ea și o bestie, Petru dorea să pătrundă în adâncul minții lui Mike, să găsească acolo, în circuitele robotului, o sămânță, o urmă, o dâră a ceea ce ar fi trebuit să fie drept imaginația, un dar al conștiinței umane.

– Mike, eu voi porni muzica, iar tu vei pătrunde, sigur dar nu singur, în terapie, în tainele scrisului și implicit, în misterul minții tale. Scopul nostru este să îți trezim spiritul uman, să te conectezi din nou cu acea latură dispărută a personalității tale de om-mașină, să redevii om!

Pentru Mike muzica de pe fundal îi părea o înșiruire de note, scheme logice ce alcătuiesc progresia aritmetică găzduită pe portativ, dar cu ajutorul acestei balustrade de sprijin pornea în căutarea sinelui său pierdut.

Aceasta e provocarea pe care Petru, omul, i-o făcuse lui Mike, robotul: să găsească în carcasa minții sale de metal și quarț rămășițe ale naturii umane, înzestrarea cea mai de preț a evoluției omenirii, imaginația.

Pentru Mike fusese challenge accepted!