Condamnați la succes

Am vazut azi orasul meu. Sufera de o frumusete inspaimantatoare, egala aproape cu un pact facut cu Dumnezeu. Condamnat sa asist zilnic la cele mai inspaimantatoare privelisti frumoase din Romania si sa ma intalnesc cu oameni uitati de timp si de nori.

Pe zi ce trece, timpul necrutator imi sopteste ca a venit, inconjurandu-ma cu asalturi de semeni ce imi ma desfata spunandu-mi ca traiesc! Iubesc ce fac pentru ca sunt psiholog si imi place sa cred ca ajut. Ma bag in sufletele oamenilor si caut resurse sa potolesc furtuni.

Fiecare zi o traiesc din plin doar cu resentimente si ganduri ce imi spun ca ar fi putut nu mai bine, de mii de ori mai bine. Inca sunt in cautarea succesului, intalnindu-ma cu sansa sa profesez ce imi place la un liceu pentru copii cu probleme. Pana la urma asta mi-am ales.

Gandesc ca noi, tinerii, suntem cam casapiti de sistem. Condamnati sa fugim in strainatate pentru speranta unei vieti mai bune, ne multumim cu mult prea putin. Ne profesam meseriile ce le-am facut prin facultati in goana dupa diplome si masteruri care sa ne confirme traiectoria pentru ce facem in facultate. Studii si drumuri lungi, usi ce se deschid cu diplome.

In fiecare zi alergam dupa confirmari! Oriunde mergem – diplome, pretutindeni – medalii, pretutindeni – bani, profesori, doctori si totul fara carti! Cu tablete, cu telefoane si cu tehnologie. Traim viata noastra cu cerinte destul de modeste pentru o lume care tipa pentru a-ti oferi! Ne multumim sa spunem ca e destul putinul pe care il avem, sa ne lipsim de entuziasm si sa ne inecam amarul in ceva.

Il inecam in hobby-uri, suntem pozitivi, suntem cuprinsi de alcool, suntem deprimati, gandim prea mult si prea adanc, suntem depresivi. Punem prea repede etichete si suferim de imagine. Nu suntem in rand cu lumea si ne doare. Trebuie sa fim normali pentru ca in Romania exista doar alb si negru. Linia e subtire intre ratare si reusita. Pentru a te rata trebuie doar sa nu faci ce zice restul lumii, sau ce crede. Daca te incadrezi in criterii mediocre, esti admis.

Oare chiar nu mai reusim sa vedem ce mici devenim si ce expectante marunte avem? Nu mai reusim sa vedem grozavele frumuseti ale naturii pentru ca ni se pare ca totul ni se cuvine. Uitam de oamenii ce trag de fiecare secunda si nu se pot bucura de un rasarit. Uitam sa ascultam pentru ca ne place sa ne auzim.

Ma intrebam ce este succesul sau daca este direct proportional cu fericirea. Sunt intrebari la care nu vom sti niciodata sa raspundem pentru ca avem doar sentimentul ca empatizam cu starile.

Mai bine hai sa lasam timpul sa hotarasca in locul nostru! Sa invatam sa traim mai intens culorile unui curcubeu complicat de simplu. Haideti sa facem zilnic parte dintr-un proces de metamorfoza continua, fara a ne pune intrebari! Sa analizam doar formele duse la apogeul trairii lor. Timpul sa ne fie calauza si Dumnezeu muza spirituala, sa introducem culori in vietile noastre si sa spargem barierele propriului destin.

Pana la urma viata este despre sfidarea limitelor si despre iubire! Atat putem cuprinde noi, muritorii.

Petrisor Buruiana

19 octombrie 2018