La 100 de ani…

Petrișor și Mike încep încă o sesiune de terapie.

– De această dată, Mike, vom încerca ceva puțin diferit, ceva ce nu am mai făcut până acum.

– Sună interesant, spune Mike afabil.

– O să vreau să te relaxezi puțin căci astăzi vom încerca să rememorăm – adică să rememorezi – o amintire plăcută din copilărie. Se spune că în timpul perioadei fragede a vieții, omul este nepăsător de griji și stres, și are comoara sufletului încă avidă de a arde frumos, de a trăi viața cu adevărat.

Petrișor încerca astfel să-l facă pe Mike să găsească în el o amintire plăcută, din care să extragă cu un forceps imaginar acei sâmburi de dorință de viață și emoție, care să-l ajute să întâmpine viața de acum nu cu curaj sau raționament, cât cu abilitatea de a simți. Căci așa îi stă bine unui om.

Acum, eu, povestitorul, îți las ție carnetul cu notițe și pixul psihologului terapeut, lăsându-te în postura lui Petrișor iar eu îmi voi lua rolul lui Mike, de data aceasta, cel adevărat.

Gândindu-mă la o întâmplare sau eveniment plăcut al copilăriei, nu pot uita aniversarea de 80 de ani a bunicii mele.

Bunica mea era născută în 1920. Era deodată cu istoria, puteam zice. I-a prin pe regi, pe legionari, răzoiul mondial și harta României dodoloațe, României mari.

Ca un disclaimer, acest articol nu dorește să pună accentul pe centenarul României mari, a României-100 de ani de la Marea Unire, ci doar să vorbească despre strămoașa mea.

Căci, ce ar fi România și ce ar mai însemna ea pentru noi dacă nu oamenii cetățeni români sau măcar cei care au simțit și simt românește.

Iar acum, gândindu-mă la România trecută mă gândesc implicit și la bunica, la istorie. La întoarcerea la origini. Căci în cadrul familiei am învățat noi toți conceptul de patrie, de apartenență la neam.

Dar destul cu vorbăria semipatriotică!

Bunica mea se născuse într-o zi de sărbătoare, 26 octombrie, ziua de Sf. Dumitru. Însă cum atunci bolile copilăriei erau necruțătoare, un copil nu era înregistrat la evidența persoanelor decât după câteva zile, astfel părinții să vadă de copilul va trăi sau nu.

Așa că bunica mea s-a născut oficial – în acte – câteva zile mai târziu, tot într-o zi de sărbătoare – pe 8 noiembrie – de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.

Nu o chema nici Dumitrița, nici Mihaela, nici Gabi, căci părinții ei și moșii mei i-au dat cel mai comun nume din lume – Maria.

Avea să fie înmormântată tot într-o zi de sărbătoare, duminica, astfel viața îi fusese încadrată între două sărbători religioase calendaristic; sărbătoarea vieții însoțită înainte și după de alte două sărbători. Ce frumos!

Dar să revenim la momentul copilăriei mele pe care vreau să-l redau.

Eram de vreo 10 ani când tata i-a organizat bunicii aniversarea zilei de naștere.

Nu eram în familie prea festiviști – eu ziua de naștere mi-am ținut-o prima oară în facultate, când deja îmi luasem zborul, pot zice – dar un moment așa de rar nu putea fi trecut oricum precum registrul vârstei bunicii care atinsese rotunda bornă 80.

La aniversarea ei, tata a dat o masă la care au venit toți vecinii de pe stradă. Stăteam la o stradă mică, nu prea lungă, de case, iar majoritatea vecinilor erau pensionari, de vârsta bunicii.

Au venit la aniversare doamna X, refugiată din Basarabia care se stabilise în România după deportarea din al doilea război mondial, domnul Popescu, un bătrânel tare simpatic și poate cel mai stilat om pe care să-l fi știut vreodată, mereu cu bunele maniere la el, doamna LV, vecina de peste drum, care ne dădea mingea când ne jucam, copiii, și aruncam mingea după gard, și doamna V, o femeie foarte cumsecade.

Ca și ceilalți toți de altfel.

Nu țin minte prea multe din acest eveniment decât poate toastul.

– Să ne vedem și la aniversarea de 100 de ani! spunea domnul Popescu, după ce îi uraseră toți la mulți ani Marietei, cum i se spunea bunicii mele.

Atunci bunica avea doar 80 de ani, iar ceilalți vecini comeseni nu aveau vârste depărtate de acest număr.

Mă bucură când mă gândesc, totuși, că am și au apucat să trăiască și să celebreze așa un eveniment împreună, căci apoi soarta și perisabilitatea vieții aveau să se aștearnă peste cei prezenți.

Domnul Popescu avea să se stingă la o vârstă onorabilă, nu înainte de a călători, de unul singur(!) în Canada pentru a-și vizita fiica stabilită acolo. Pun pariu că educația și noblețea sa i-au servit ca o veritabilă carte de vizită străinilor canadieni. Cu nepotul său aveam să mă întâlnesc mai pe urmă, în Brașov, printr-o coincidență, aflând că avem locuri comune în copilăriile noastre.

Doamna LV se mutase apoi la copiii ei, într-un oraș mai îndepărtat al țării, pentru a putea fi îngrijită mai bine decât să stea singură. O dată mai venise în vizită la bunica mea, Marieta, adusă de copiii ei.

N-a fost o discuție prea lungă, nici vorbă de taifas, căci mințile ambelor octogenare începuseră să se erodeze, dar, chiar dacă nu mai știau cu cine vorbeau sau nici măcar cine erau ele, poate, se putea simți în atmosferă emoția revederii cu o persoană dragă.

Doamna V avea să se stingă și ea în perioada când terminasem anul I de liceu iar de doamna X nu mai știu nimic, nici măcar dacă mai trăiește.

Acum fiii comesenilor lor au familii, la rândul lor, familiile lor, în timp ce unii s-au mutat sau au vândut casele părintești pentru a face loc altor oameni să stea în acel loc ce reprezenta parte din copilăria mea.

Bunica mea ar fi împlinit 98 de ani săptămâna trecută.

Dar pun pariu că, undeva în rai, peste 2 ani de zile, se vor strânge iar comesenii, pentru a-i ura bunicii la mulți ani, ca apoi domnul Popescu să spună:

– Marieta, am făcut cum am promis, ne-am strâns să fim împreună și la 100 de ani!

cu emoție,

Mike

31 octombrie 2018