Stele cântând

In primul rand vreau sa incep acest articol prin a-l felicita pe prietenul si asociatul meu, Mike, pentru implinirea onorabilei varste de 29 de ani si sa ii multumesc pentru eforturile comune de a aduce blogul nostru in top si pentru expectantele lui marete.

Am inceput ziua de azi prin a ma duce la terasa la care imi beau cafeaua. Stateam la bar si ma gandeam la viata mea si la toti cei ce ma inconjoara cand, dincolo de geamuri si de terasa, la 50 de metri, in locul neacoperit, unde locatia se prelungeste, in frig, zaresc o fata cu o patura pe ea. Ospatarii si barmanii imi spun ca este o fata de moravuri usoare si sa o las in pace. Nu am reusit. Am rugat barmanul sa faca o cafea si am mers la ea servind-i cafeaua. Erau asa de ingretosati cei de la bar incat tot eu am dus ambele cani. M-am trezit servindu-mi cafeaua pe terasa de afara impreuna cu o fetita blonda, frumusica, cu chipul stalcit de durere si grijile vietii.

I-am dat buna dimineata si am incercat sa discut cu ea. Am intrebat-o de ce sta in frig si mi-a zis ca ii place. Am uitat sa mentionez faptul ca am facut cunostinta si mi-a zambit inocent. Dupa cateva propozitii schimbate, am tinut neaparat sa ne mutam pe terasa acoperita. Apoi a plecat, dupa ce s-a incalzit. Asa a zburat o dimineata din viata mea in care in loc sa ajung linistit acasa, m-am dus mai ingandurat ca niciodata.

Nu reusesc sa inteleg cum de lumea este asa rea? Cum poate un copil sa fie in halul asta de scapat de sub control? De ce toata lumea rade si nu face nimic? De ce nimeni nu se chinuie sa inteleaga de unde vin cu adevarat problemele?

Reusim doar sa judecam si sa radem? Nu putem sa oferim o cana de ceai si o cafea? Suntem asa mici incat nu putem oferi un gand bun? Asa suntem de ocupati? Sa judecam si sa dam vina pe neputinta de a face nimic? Doar dam vina pe altii? Traim vremuri handicapate, in care normalitatea e individuala si e mana in mana cu mediocritatea.

Azi am inteles ca fiecare are un drum in care hotaraste sa se opreasca. Asta e evolutia. Cand hotarasti sa pui stop, sa nu mai inveti nimic, sa nu mai asculti nimic, esti pierdut. Esti inca un bou ce traieste degeaba, punandu-te in locul lui Dumnezeu, care le stie pe toate si tot.

Oamenii mari s-au nascut doar pentru ca nimeni nu a crezut in ei. Mereu au facut mai mult decat normal si de aceea au plusat. Au lasat media oamenilor sa se minta ca au destul si ca sunt fericiti. Au fost lacomi intr-un mod solitar. Au dorit sa aiba ei mai mult pentru a-i ajuta pe ceilalti. Drumurile noastre sunt poleite si marcate de stelele ce canta si ne invita sa fim mai buni si sa ascultam.

Cei ce ating succesul sunt tot oameni care au crezut, nu care s-au mintit. Nu au asteptat sa faca altii. Au facut ei de 10-100-1000 de ori mai mult pana cand numele lor a fost scris in stele. Am vazut un documentar legat de Freddie Mercury si de Queen. A fost un om care si-a asumat partile lui negative si pe planul carierei a facut cat un infinit de oameni. A trait fiecare secunda facand muzica pentru altii, ajutand oameni sa isi traiasca momente, suparari si fericiri pe muzica sa.

Asa au fost toti oamenii mari. Au multumit pentru faptul ca nimeni nu a crezut in ei si asta a fost factorul motivant suprem. Acesta a fost semnul: cand nimeni nu a crezut a fost un pas prin care Dumnezeu le-a spus oamenilor ca are pregatita o viata plina de success si premii. Pentru ca dincolo de Iad e Rai si dincolo de soare au existat o groaza de nori. Depinde unde vrem sa ramanem. Asta e viata, unii aleg sa fie doar intre groapa si cer, pe o linie de plutire; cei care se ridica inteleg ca dincolo de nori asteapta soarele.

Nu ar mai exista viata daca la inceput nu ar fi nimicul.

Petrișor Buruiană

5 noiembrie 2018