Dușmanul din noi

La început am fost toți buni. Și tu erai bun.

Tu ești bun!

Asta îți spuneai și cei dragi ție îți spuneau și ei același lucru (părinți, bunici, frați…)

Asta până să începi călătoria eroului. Pentru că fiecare are drumul său în viață, ai început să dai de obstacole, de oameni, de fel și fel de întâmplări. Atunci ai dat primele tale bătălii. Dar, cine era inamicul/adversarul?

Să explicăm puțin…

Atunci Dumnezeu a dat poruncă și au căzut neisprăviții. Atunci am devenit toți albi sau negri, buni sau răi, aliați sau inamici, prieteni sau dușmani.

Nici nu conta de ce parte erai. Totul ce conta era doar să lupți pentru ai tăi, pentru scopul tău, impotriva celor ce ți se împotriveau. Tot atunci a apărut zicala: dușmanul dușmanului meu este prietenul meu.

Dar, cu timpul, ai început să-ți înfrîngi dușmanii, să-ți faci aliați tot mai puternici și mai mulți, pe măsură ce câștigai bătălie după bătălie, și ai ajuns la un nivel superior, dar răul nu a stat deoparte. Căci războiul a devenit dintr-unul fizic, palpabil, într-unul ideologic.

Nu te luptai cu cine, ci pentru ce(?)

Atunci inamicul a luat o față și mai mlădioasă, mai parșivă, și s-a ascuns în spatele ideilor și ale dogmelor. Iar inamicii erau cei care îi urmau ideea și o urau pe a ta. Așadar, trebuia să îți aperi crezul!

Atunci au apărut și justițiarii. Biete suflete ce credeau că luptă pentru un scop mult mai înalt și mai nobil, dar care, tragic, lăsau în urma lor maldăre de cadavre. Căci în spatele fiecărui inamic răpus era fiul sau soțul cuiva, sora sau nepoata altui suflet a cărui vină fusese doar să se alinieze ideologiei greșite. Victime colaterale, ar spune justițiarii de atunci, dar cu toții știm că drumul spre iad e pavat cu intenții bune.

Iar drumul către victorie fusese atunci pavat cu ideologii și concepte. Însă nici asta n-a funcționat mult, căci oamenii, în ascunsa lor bunătate și intuiție pătrunzătoare, și-au dat seama că, deși lupta era împotriva steagurilor și ale simbolurilor, ceea ce se vărsa era tot sânge uman, iar sângele curgând nu se putea discerne dacă era de prieten sau de dușman. Așa că oamenilor le-a părut rău de ce făcuseră, și s-au încredințat să nu mai apară războaie mondiale.

Dar nici răul n-a stat în loc. Și pentru că răul găsește totdeauna o cale, acesta s-a dezis de vechile imbolduri și stindarde și s-a ascuns în oameni, între noi. ÎN noi…

De atunci, răul umblă cu față umană și precum un cameleon, polimorfizează fizionomii și intenții bune. Azi e aici, mâine acolo, acum poate e în mine, într-un gând de-al meu trufaș sau mai rușinos, ca peste câteva clipe să sară direct la tine, dacă nu ești atent, și să te acapareze, prelundu-ți controlul minții pentru doar câteva momente, sau mai mult.

De atunci, lupta e și mai grea, dar oamenii nu s-au lăsat dezbinați sau descurajați. De atunci, lupta eu cu răul din noi înșine!

Cum voi lupta eu? Scriind. Scriu încercând să am intențiile cele mai bune, sau cât mai bune pot să am, sperând să las în șirurile literelor capcane, poate-poate îl prind în momeala mea ca să-l răpun. Nu voi fi atent întotdeauna la momeală, dar pentru asta propun să facem cu rândul. Să stăm de pază, precum Arhanghelul în vremea protopărinților noștri.

Ne înarmăm. Vrei să fii aliat cu mine?

Mike,

14 noiembrie 2018