Cunosc iarna. Am umblat prin ea de cateva ori. Am fost prins in mrejele ei, iar acum cand vine o astept. Este o splendoare cu infatisare de porumbel si aripi de inger. Ninsoarea mereu ma duce cu gandul la o stare de visare. Atunci cand ninge, parca ploua cu stele albe.
Cand eram copil, odata m-am uitat la fulgi si am ramas furat de profunzimea si seriozitatea cu care ei coborau. Oamenii se confunda cu anotimpurile care trec pe langa ei, transformandu-se odata cu timpul. Cine mai are timp de saniute, de jocuri cu zapada, de oameni de zapada si de cazemate? Trecem in viteza pe langa anotimpuri, lasand sa ne scape inca o iarna, o primavera, o toamna sau chiar o vara.
A mai trecut 1 an, inca 1 an si incepem sa uitam. Vin ghioceii, macii, liliecii si noi parca ne metamorfozam in umbre. Nu ne recunoastem, ramanem goi, lasam tristetea sa ne imbrobodeasca si bucuria prea putin sa ne mangaie.
Observam miscarea in schimb. Oameni, animale, copii, toti parca sunt extraterestri. Toti se misca, toti evolueaza, isi formeaza scopuri, toti sunt in cautarea unor evenimente ce le cauta cu binoclu si ele se apropie. Forfota e prea mare pentru o lume atat de mica. Casele vorbesc despre oameni, locurile, uitarea, apele.
Cred ca ar trebui sa ascultam ninsorile. Ele ne vorbesc despre locuri si despre trecut. Verile ne vorbesc despre viitor si despre lucruri bune. Toamna ne vorbeste despre nostalgie si despre culesul legumelor. Nu exista toamna in care sa nu ne facem o evaluare, sa vedem cum am evoluat, cum gandim, de unde culegem si cum facem sa evoluam. Acesta e omul, un proces de continua schimbare, un loc de depresie, o imagine a revenirii, o tinerete, o batranete, un ceas si un sir de realizari.
Suntem flori ce infloresc iarna, la marginea zapezilor si se usuca vara, in mijlocul soarelui ce ne ajuta sa uitam. Sa ne amintim ca am fost acolo, in viata ce se misca si curge ca un parau cu apa limpede si rece.
Alergam prin timp. Uitam de bufnita ce ne supravegheaza. Halal roman al evolutiei. Zilnic intrebam de Dumnezeu daca se mai uita la lumea noastra si la dosarele noastre impletite de uitare in camara bunicii.
Eu ma vad savurand viata la un borcan de serbet, imbracat in frac. In pod inca se mai aude bufnita, iar timpul ne vorbeste, dragii mei, ca viata e prea scurta sa nu ne bucuram. Asta e strania poveste ce vreau sa o reamintesc.
Ne scufundam intr-o continua ploaie de vara, fara raspuns si fara formule. Intreaba timpul si el iti va da toate raspunsurile de care ai nevoie.
Petrișor Buruiană
18 ianuarie 2019
Accepted Challenge .ro 