Între timp, în cealaltă parte a continentului European, cea de Vest, Italia se (re)unifica după mai bine de o mie de ani de fărămițări politice teritoriale.
Dacă românii de sub Cuza l-au avut pe Kogălniceanu, italienii l-au avut în acest timp pe
Camillo Cavour
sau Camillo Benso (1810 – 1861). Conte de Cavour, se naște în timp ce Europa își trăgea sufletul după aventura napoleoniană. Acesta reușește, sub stindardul țării Piemontului (Nordul Italiei + insula Sardinia) să coaguleze în jurul ei toată peninsula italică.
Pentru asta are de înfruntat puternicul Imperiu Austriac (în Nord) care deține teritorii importante (printre care Veneția) și Regatul Neapolelui (În Sud: Sicilia și tot sudul cizmei).
Dacă pentru Sud, temerarul revoluționar Garibaldi își face treaba cu prisosință precum un Tudor Vladimirescu, cu doar 1000 de mercenari, în Nord, Cavour își exercită toată puterea sa diplomatică pentru a-i obține Italiei alianța lui Napoleon al 3-lea, regele Franței, pentru a-l ajuta în lupta cu Austria.
Italia se unifică, cu tot cu teritoriul pontifical (în afară de Vatican) și Victor Emanuel al II-lea este încoronat rege. Cavour însă nu reușește să-și vadă prea mult visul împlinit, și se stinge din viață în pragul unei nebunii, stârnind lacrimi de la Victor Emanuel. Regele rămăsese fără omul său de bază.
Citindu-i biografia am învățat că un război se poate câștiga uneori și prin misiuni diplomatice, mai mult decât pe câmpul de luptă.
Accepted Challenge .ro 