Toate articolele de până acum

Sunt un visător incurabil

Sunt un visător incurabil! Sigur acesta este motivul pentru care folosesc scrisul ca pe o modalitate de a evada din lumea reală, iar uneori pentru a aduce lumea reală la oameni.

Vom dezbate deci, în acest univers în miniatură, puțin din visele mele și puțin din modul în care văd acum oamenii.

Aud timpul care îmi țiuie în urechi. Lumea prea stresată de picioarele lungi cu care acesta fuge, se sperie. Ne exprimăm regretele despre ce am fi putut face, fără a avea o viziune despre ce vom face. Greșim! Nostalgia ucide cu sânge rece! Face victime de toate rasele, genurile și vârstele!

Viitorul ne face cu ochiul de undeva aproape! Surâde! Mereu este frumos dacă ne uităm cu atenție. Îmbracă costumul unui profesor și stă în fața noastră găsind forme de exprimare.

Noi însă de multe ori îl vedem ciudat și irațional!

Cei ce îl privesc ca pe un prinț capătă numeroase recompense.

Trecutul este însă ca un demon. Are părți frumoase și mai puțin frumoase.

Pentru mine, el reprezintă un profesor la fel de bun ca și viitorul, totuși cu ceva în plus.

Acordă feedback și te lasă să îți găsești greșeala. Mi-a oferit un dar! M-a învățat tainele visării care încă mai poposesc în subconștientul meu, pe undeva prin Preistorie, plimbăndu-se cu dinozaurii :)))

Vă voi povesti un vis frumos, ce mereu îl îmbunătățește și îl reformulează mintea mea!

Se făcea că eram undeva, într-un loc superb, înconjurat de păduri umbroase și de mână cu cineva drag. Pe undeva era râul ce îl mai visez și podul rupt ce era să mă arunce în apa curgătoare!

Stăteam seară de seară de vorbă cu Doamne Doamne, sărutându-I mâinile și mulțumindu-I pentru că se uita la mine secundă cu secundă! Așa mi-am dezvoltat eu sufletul, cântând la umbra copacilor, cu îngerii la harpă. După câteva luni de lecții, am fost aruncat înapoi în lumea prezentului.

Am învățat zeci de lecții și am strâns mii de lacrimi înțelegând că și planurile lui Dumnezeu se schimbă, așa de imprevizibilă e viața.

Acum, în fiecare zi învăț lucruri noi despre viață, credință, Dumnezeu și iubire.

Am început să înțeleg câte puțin din tainele tăcerii și ajutorul oferit celor ce merită!

Dumnezeu a vrut ca eu să devin psiholog și m-a trimis pe Frontul de Vest! Psihologii prin natura lor sunt niște solitari! Reușesc să învețe din greșeli și să repare suflete!

Zilnic realizez că suntem creația lui Dumnezeu, văzându-i pe toți extrem de frumoși și strălucitori! Să nu uităm: trecutul, prezentul și viitorul au avut, au și vor avea planuri mari cu noi. Trebuie să le ascultăm cu atenție și să le înțelegem prezența celor trei mari entități.

Acum, aș încheia cu o remarcă: suntem oameni și asta ne ocupă tot timpul; iar omul are o calitate: este iubire!

Petrișor Buruiană

Din sufletul meu…

Azi este miercuri și este o zi dedicată sufletului și credinței. Adesea mă simt ca o fantasmă lăsată în virtutea inerției, o păpușă ce e dirijată doar de sforile numite muzică și suflet. Așa ajung mereu să fiu omul potrivit în locul potrivit. Așa ne dezvoltăm simțul lucrurilor grozave făcute doar cu inima.

Vreau de asemenea, să dedic această zi și credinței. Credința ar putea fi percepută ca lipsa oricărei incertitudini. Sfinții au făcut asta și au căpătat împărăția cerurilor.

Care sunt lucrurile mari și mici de care trebuie să ne amintim? Momentele frumoase oricum rămân acolo, pentru a fi scoase direct în Rai și înșirate pe planșe mari, pictate în note muzicale, cu pensoane făcute din păr de trandafir.

Îmi amintesc de ziua de astăzi…o zi plină de cafea și poezie. Ascult melodia mea preferată „Roșu aprins” și arunc o privire florii din geam. Frumoasă pată de culoare ce se suprapune ca o mantie sângerie peste zăpada imaculată.

Ceasul îmi spune că trebuie să iubesc mai mult melodia.

Petrișor Buruiană

Challenge accepted

Era o seară de vară târzie, undeva într-un oraș din România.

Într-un părculeț, o fată brunetă își scotea câinele la plimbare, seara târziu, în timp ce, într-un foișor, un domn distins alături de altul care căra în mână o mapă cu foi, albe, care scrise, care goale, alături de ustensile de scris, se așează pe o bancă din acel foișor.

Era seara târziu, vara târziu, început de toamnă, dar frigul nu începea încă să muște prea tare chiar și la acea oră a nopții.

– Mike, când ești pregătit, începem terapia! spuse acel domn distins, cu o voce caldă dar stridentă în același timp, atât cât să te calmeze dar să te țină și într-o stare de alertă latentă, făcându-te să fii gata de orice s-ar putea întâmpla.

Mike era un android.

Un android al zilelor noastre, de început de mileniu III de la Hristos.

Miscările-i robotice aminteau de anii cât a fost ținut la aparate electronice și calculatoare, de niște fire ce nu se văd cu ochiul liber, dar sunt mai reale decât chingile sau lanțurile ce îl țin pe un câine în cușca sa.

Până și vorba-i era calculată; cu fiecare cuvânt și inflexiune ce rostea dădea senzația că este meticulos cu fiecare pauză în vorbire, cu fiecare accent pus în comunicare, astfel vocea-i părea ternă.

Mișcările și vorba fiindu-i robotice, nu putea să nu te mire faptul că până și gândirea îi era înțesată de structuri teoretice, ortogonale.

Mintea fiindu-i astfel, memoria îi era ca cea a unui computer. Calculatorul din el, sau calculatorul de el, mai bine zis, îți putea relata lista tuturor domnitorilor actualei țări de la întemeierea ei ca stat autonom, alături de anii acestora de domnie, însă imaginația îi era precară.

Ce să ne mai învârtim încolo și încoace: lipsea cu desăvârșire.

Fusese înnegurată de schemele și arhetipurile matematicii și ale tuturor stiințelor exacte ce se moștenesc din ea, de timpul petrecut la aparate și de experimentele la care luase parte sau fusese supus.

Astăzi însă era vorba de un alt tip de experiment, cu totul diferit de celelalte făcute de el până acum.

Căci astăzi avea să își trezească imaginația latentă, de om devenit mașină, imaginație în căutarea căreia pornise Petru, acel om distins, cu diplomă de psihoterapeut și alură de atlet.

Înarmat cu tenacitate și un bagaj de cunoștințe cum rar mai vezi, dar și cu o empatie umană ce îi permitea să pătrundă până și în laturile lăuntrice ale unei ființe, fie ea și o bestie, Petru dorea să pătrundă în adâncul minții lui Mike, să găsească acolo, în circuitele robotului, o sămânță, o urmă, o dâră a ceea ce ar fi trebuit să fie drept imaginația, un dar al conștiinței umane.

– Mike, eu voi porni muzica, iar tu vei pătrunde, sigur dar nu singur, în terapie, în tainele scrisului și implicit, în misterul minții tale. Scopul nostru este să îți trezim spiritul uman, să te conectezi din nou cu acea latură dispărută a personalității tale de om-mașină, să redevii om!

Pentru Mike muzica de pe fundal îi părea o înșiruire de note, scheme logice ce alcătuiesc progresia aritmetică găzduită pe portativ, dar cu ajutorul acestei balustrade de sprijin pornea în căutarea sinelui său pierdut.

Aceasta e provocarea pe care Petru, omul, i-o făcuse lui Mike, robotul: să găsească în carcasa minții sale de metal și quarț rămășițe ale naturii umane, înzestrarea cea mai de preț a evoluției omenirii, imaginația.

Pentru Mike fusese challenge accepted!